Mă simt pustiită. Nu mai găsesc putearea de a zâmbi nici măcar atunci când simt o fărâmă de fericire.
M-ai destrămat așa cum nu a făcut-o nimeni nicicând. M-ai făcut să uit de tot ceea ce era important pentru mine, m-ai făcut să nu mai știu să răspund la întrebarea „cine sunt?” și toate astea pentru ca să generezi un sfârșit de care tu erai conștient și pe care l-ai produs voluntar.
Da, mă cunoșteai mai bine decât mă cunoșteam și asta a produs inevitabilul. Devenise-și centrul meu, punctul de care se sprijinea universul meu, viitorul meu, sentimentele și poate că și visele pe care le aveam..
Aveai dreptate. Atunci când pierzi acel „PERFECT CANDIDATE FOR YOUR SOUL” te simți amputat. Așa mă simt eu acum.. cu multe lacrimi în colțul părții de suflet pe care nu o mai atinsese nimeni altcineva în afară de tine.
Dar trebuie să o iau de la capăt. Trebuie să îmi cer iertare oamenilor care au ținut la mine și pe care i-am călcat în picioare din cauza faptuli că nu erau nici măcar 1% din tot ceea ce erai tu pentru mine..
Dar acum e timpul să revin în lumea ce nu îmi mai aparține, lumea mea fără tine și cred că e unul dintre cele mai grele „examene” pe care îl dau..
Oricum ar fi.. dacă aș folosi „Past Tense” ar fi greșit așa că îți voi spune că Da, te iubesc indiferent de tot ceea ce ne despărțea, iar dacă mâine aș avea ocazia să pierd cea mai frumoasă parte din mine pentru a putea să fac parte din tot ceea ce însemni.. as face-o fără să am o clipă de ezitare.
Dar oamenii nu se sincronizează.. nu-i așa?!
