Sfârșit de început.

Mă simt pustiită. Nu mai găsesc putearea de a zâmbi nici măcar atunci când simt o fărâmă de fericire.

M-ai destrămat așa cum nu a făcut-o nimeni nicicând. M-ai făcut să uit de tot ceea ce era important pentru mine, m-ai făcut să nu mai știu să răspund la întrebarea „cine sunt?” și toate astea pentru ca să generezi un sfârșit de care tu erai conștient și pe care l-ai produs voluntar.

Da, mă cunoșteai mai bine decât mă cunoșteam și asta a produs inevitabilul. Devenise-și centrul meu, punctul de care se sprijinea universul meu, viitorul meu, sentimentele și poate că și visele pe care le aveam..

Aveai dreptate. Atunci când pierzi acel „PERFECT CANDIDATE FOR YOUR SOUL” te simți amputat. Așa mă simt eu acum.. cu multe lacrimi în colțul părții de suflet pe care nu o mai atinsese nimeni altcineva în afară de tine.

Dar trebuie să o iau de la capăt. Trebuie să îmi cer iertare oamenilor care au ținut la mine și pe care i-am călcat în picioare din cauza faptuli că nu erau nici măcar 1% din tot ceea ce erai tu pentru mine..

Dar acum e timpul să revin în lumea ce nu îmi mai aparține, lumea mea fără tine și cred că e unul dintre cele mai grele „examene” pe care îl dau..

Oricum ar fi.. dacă aș folosi „Past Tense” ar fi greșit așa că îți voi spune că Da, te iubesc indiferent de tot ceea ce ne despărțea, iar dacă mâine aș avea ocazia să pierd cea mai frumoasă parte din mine pentru a putea să fac parte din tot ceea ce însemni.. as face-o fără să am o clipă de ezitare.

Dar oamenii nu se sincronizează.. nu-i așa?!

Love isn't complicated.

Nu am mai scris de foarte mult timp.. 

Știi.. lucrurile sunt mai mult decât simple. Eu trăiesc în lumea mea care încearcă să supraviețuiască printre lumile voastre. Contrar aparențelor, am reușit să fac față provocării de a ști să discern binele de rău.

Cât despre ceea ce simt.. e simplu, cum spuneam.. 

Mă mulțumesc cu sentimente mediocre care nu oferă prea multă fericire, dar în același timp nici nu presupun prea multă suferință. Totul a devenit ca un joc al cărui sfârșit e incert. Așa că, am ales să plec de tot.

Love isn't complicated. People are.

Întreg.

Știi.. în ultima perioadă, oamenii îmi spun că ar vrea să fie ca mine. Pentru că eu, în percepția lor, pot dovedi că ziua e întuneric, chiar dacă nu e așa, pentru că eu pot clădi și destrăma fără urme de regret, pentru că eu știu și pot să îmi controlez fiecare sentiment..

Dar nu e așa..

Azi am realizat cât de mult m-am schimbat. 

Astăzi, am conștientizat faptul că toți cei pe care v-am iubit, faceți parte din mine și veți face parte din mine mereu pentru că eu sunt ceea ce sunt datorită vouă..

Știi.. e așa ciudat să ai trecutul chiar în fața ochilor tăi și să te comporți ca și cum nimic niciodată nu s-a întâmplat, deși, sufletul tău resimte durerea vechilor amintiri.. 

Dar nu-i nimic.. M-am obișnuit să culeg cioburi și să creez întregi. Păcat însă, că nu vei cunoaște niciodată ce înseamnă un întreg.

Metamorfoză.

Viața mea s-a schimbat foarte mult. Eu m-am schimbat. Oamenii din jurul meu s-au schimbat.

O bună bucată din existența mea am dedicat-o oamenilor. I-am ajutat, le-am fost alături atunci când aveau nevoie de mine, i-am lăudat sau i-am iubit fără să mă gândesc o clipă la mine.

Și pentru tot acest „bine” pe care eu l-am dăruit, am plătit. De aceea astăzi, deși poate că sună egoist și superficial, mă gândesc mai întâi de tot și de toate la mine, la sufletul meu, la fericirea mea pentru că nimeni nu o face.

S-a terminat cu vremea în care joaca era cea mai importantă. S-a terminat cu serile de vară când ne jucam cu toții. Acum fiecare îți joacă cartea după propriile reguli și mă sperie faptul că în jocul ăsta, poți pierde.. Tot. 

La mulți ani, ”Cred, sper și simt..”!

În ultima vreme, mă joc prea mult cu sufletele celorlați. Îi încânt la început cu partea frumoasă din mine, îi vrăjesc cu cuvinte alese, iar, mai apoi îi alung din viața mea fără pic de regret, din contră, neliniștea lor parcă îmi dă o oarecare satisfacție..

Am îngropat partea frumoasă din mine în aparențe.. 

Aparent sunt bine, aparent sunt liniștită și stăpână în lumea mea, aparent știu să îmi apăr visele și aparent încă mai știu să iubesc..  dar nu e chiar așa. 

Dar, să nu mai vorbim despre lucruri triste pentru că astăzi este o zi foarte importantă.. Astăzi se împlinesc 2 ani de când tot cred, sper și simt.. și simt că parcă a trecut o veșnicie de când tot îmi înșirui părți de suflet aici...

La mulți ani, ”Cred, sper și simt..”!

Mare..

Știi.. cu cât trec mai mult prin timp, cu atât realizez faptul că niciodată nu voi putea fi liniștită..

Cred că întotdeauna voi fi zbuciumată, mereu voi avea neputințe și temeri de care voi fugi în disperarea mea de a-mi găsi centrul de greutate.. Așa am fost tot timpul.

 Solidă în exterior și fragilă în interior.

.. iar oamenii, întotdeauna s-au folosit de lucrul acesta pentru a mă sfărâma, iar eu i-am ucis la rândul meu cu indiferența mea aparentă..

Și știu că am greșit, doar că eu întotdeauna realizez mai târziu lucrurile..

Nu te voi uita niciodată..

 

Dear Past.

Viitorul e previzibil. Faci bine, plătești. Faci rău, plătești.

Și, uite că a venit timpul când roata să se întoarcă și pentru mine. Crede-mă că nu am vrut asta, că mi-aș fi dorit ca acele cuvinte pe care le-am rostit : ”vei veni la mine pe neașteptate..” să nu se adeverească nicicând..

Trecutul, dragii mei, se așterne și peste viitorul nostru, indiferent dacă ne dorim sau nu. Așa e legea, o lege pe care nimeni nu o poate încălca indiferent de cât de mult ne ferim și ne ascundem de noi înșine.

Cât despre mine, am obosit să înot în mările voastre..

Insolit.

Reflectoarele s-au aprins și lumina lor mi-a orbit sufletul. Mi-au mai rămas câteva cuvinte de pus în ordine. Le-am pus pe marginea scenei, lângă cortină, departe de lumină. 

Cât despre mine, mă plimb agale în straiele mele lungi și prăfuite de viață prin lumina reflectoarelor care îmi scot în evidență ridurile fine și neputințele. Atât a mai rămas din mine.. un zâmbet șters de lacrimi, câteva amintiri aproape pierdute și umbra fericirii care mă bântuie.

Și dacă am deschis cortina, nu înseamnă că lumina poate să pătrundă și în cele mai ascunse colțuri ale scenei pentru a le lumina pentru că nu știu dacă îmi pot aminti cum să o primesc în mine...

Mai vii..?

Nu credeam că am să ajung ziua în care voi tânji după fericirile acelea neînsemnate care mă făceau să zâmbesc..

Am ajuns să nu mai am niciun rol în propria mea scenă. Se rulează alte povești acolo unde mi-a fost locul. E un sentiment straniu să fii spectatorul propriei tale povești.

Știi.. nu credeam că am să ajung ziua când să-mi fie dor de mine însămi și de toată tragedia din sufletul meu..

Amintește-mi.

 Știi.. întotdeauna mi-am atins visele, întotdeauna am știut să lupt pentru ceea ce credeam că trebuie să am asumându-mi riscul de a fi rănită, întotdeauna am avut încredere în mine, în ceea ce simt și în ceea ce vreau.

Tare aș vrea să întorc timpul înapoi și să pot să fac alte alegeri, să pot evita greșelile pe care le-am făcut, dar cu toate astea, aș vrea să fiu exact așa cum sunt acum, ceea ce e cam imposibil de realizat pentru că sunt așa tocmai datorită faptului că am suferit..

Nu mă pot obișnui cu Lorena de acum, cu Lorena rațională care gândește fiecare sentiment, cu Lorena care nu mai poate fi rănită cu o floare, cu Lorena care nu plânge, care nu suferă, care nu e confuză.

Știi.. eu vă pot privi în ochi fără să am remușcări sau regrete, am ajuns în stadiul în care amintirea cu voi, cei pe care v-am iubit mai mult sau mai puțin, aproape că nu mai există și e așa ciudat să trăiești fără amintiri.. Nu-mi amintesc când eram confuză, când eram tristă sau când radiam de fericire.. nu îmi amintesc când m-am omorât, nu îmi amintesc nici măcar fragmente din ceea ce eram.

 

Amintește-mi ceea ce am pierdut din mine, te rog..

Rai.

 Nu mă recunosc. Am devenit genul de om de care m-am ferit toată viață mea. Nu simt, nu am dorințe, temeri sau bucurii. Totul e sec. Fără nimic. Fără cuvinte, fără sentimente, fără suflet.

Am omorât ultima fărâmă de Dumnezeu care mă ținea în viață.

Sunt moartă. Știi.. dacă respiri și sângele îți pulsează în vene, nu înseamnă că trăiești. Am murit din amintirile pe care le aveam cu mine, am murit din toate visele pe care îmi doream să mi le împlinesc, am murit din tot ceea ce însemnam eu..

Am aprins o lumânare și m-am rugat Dumnezeului meu de acum, iar El m-a făcut să înțeleg că eu nu fac parte din lumea asta și din cauza asta, am murit.

Nu îți fă griji, sunt mai fericită ca nicicând...

În ziua în care m-ai iubit.

În ziua în care m-ai iubit cu adevărat, am știut că am greșit enorm. Am descoperit o altă Lorenă, am ajuns în Raiul creat de tine special pentru noi.

În ziua când m-ai iubit cu adevărat, am știut cât de multă iubire poate să încapă în sufletul meu. Am realizat cât de mult a iubit Dumnezeul omul, dăruindu-i cel mai important lucru..  Să Simtă!

În ziua în care m-ai iubit cu adevărat, am știut fiecare răspuns al fiecărei întrebări. Mă puteam descompune în trăiri fără să mă doară, puteam să îmi destram sufletul și să ți-l dăruiesc bucată cu bucată fără să mă simt pustiită.. În ziua când m-ai iubit cu adevărat, am fost în stare să culeg scântei și să împletesc sori, am fost în stare să alerg prin venele tale și să mă regăsesc după fiecare fracțiune de secundă în fiecare părticică a trupului și sufletului tău.

 

În ziua în care m-ai iubit cu adevărat, m-ai ucis. Ai omorât cea mai frumoasă parte din mine, mi-ai destrămat firul de ață de care mă sprijineam, mi-ai spulberat centrul de greutate, mi-ai inundat lumea cu lucruri dureroase, mi-ai tăiat aripile, mi-ai sfâșiat încheieturile încercând să recuperezi toate săruturile pe care le dăruiseși.. și toate astea.. 

...pentru ce..?..

Știu, sunt altfel.. cred în lucruri mărunte și în povești, mă scald în vise de neatins, țin la amănunte, la mărunțișuri și de multe ori, nu las ca lumea să observe că în spatele atitudinii de vitejie pe care o afișez mai mereu.. există totuși un suflet!

Și totuși.. dacă aș fi trăit ziua în care să mă iubești cu adevărat.. probabil mi-aș fi amintit răspunsurile pe care le caut, aș fi alergat prin Rai.. sau măcar, aș fi împletit un soare..dar știm amândoi că nici unul dintre lucrurile astea nu s-a întâmplat.

Un altfel de bine.

Nici nu am simțit când a trecut atâta timp. Cert este că am devenit mai egoistă ca oricând.. Mi-am înșiruit temerile, lucrurile frumoase pe care le-am trăit și restul banalităților din mine, încercând să le pun în ordine.

E ca atunci când îți faci curat în dulap. Am aruncat ceea ce nu mai purtam, am selectat, am ordonat sentimentele ce aici sunt înlocuite de haine.. și, am ajuns la concluzia că am nevoie de puține lucruri, sentimente, oameni pentru a fi fericită, echilibrată și cu un zâmbet real pe buze..

Am învățat că dacă pui punct unui capitol din viața ta pentru că așa simți și îți dorești să o faci, FĂ-O fără să te mai întorci asupra lui, fără să îl retrăiești pentru că nu poți savura la aceeași intensitate aceleași emoții consecutiv. E ca atunci când folosești prea mult timp un parfum.. la un moment dat aproape că își pierde din aromă.. cam așa e și cu dragostea..

Am învățat că dacă temelia unui sentiment este clădit și din temeri, nereguli și, de ce nu, minciuni, ipocrizii și false orgolii, întotdeauna vor exista întrebări fără răspuns, gânduri chinuitoare și, pentru cei mai sensibili, drame peste care pot trece foarte greu.

Și știu că, probabil, m-am schimbat. Poate în bine sau poate că în rău, dar de acum înainte nu voi mai responsabiliza pe nimeni cu privire la ce simt, ce îmi doresc și cine sunt. Aici a fost greșeala mea! Voi să nu faceți ca mine.

Am învățat să mă prețuiesc mai mult, să îmi dau seama ce sunt, ce îmi doresc și, cel mai important, Ce Simt!

Nimic.

Toți mă întrebați cum mă simt, ce fac, cum o mai duc. Cu toții vreți să știți ce se întâmplă în spatele tuturor poveștilor, în spatele faptelor ce, în esență, au luat ființă datorită mie.. vreți să știți ce se întâmplă în spatele zâmbetului meu, în spatele schimbării de atitudine și restul.. 

M-am hotărât să scriu despre ultima perioadă din viața mea pentru ca voi să nu faceți aceleași greșeli. 

Nu te-am iubit. Am vrut doar să fiu fericită și am fost, plătind tribut fericirii zbuciumul meu, de fapt. Am crezut că pot să iubesc, mi-am impus asta, încercam să mă conving de fiecare dată când te priveam că îmi e bine așa. Îmi mascam neîncrederea în tine repetându-mi că așa e normal să fie, când, de fapt lucrurile trebuiau să stea cu totul altfel. Nu m-am îndrăgostit, totul devenise rutină, o rutină care nici nu mă plictisea, dar nici nu îmi aducea prea mult sentiment. Trăiam într-o banalitate continuă, mai pe scurt. 

Și cum fiecare dintre noi, din anumite motive, își dorea să scape de banalitate, de cotidian, de rutină, a terminat cu povestea asta, fără prea multe explicații. Crede-mă că tare mi-aș dori să simt ceva, măcar acum.. să îmi pară rău, să regret.. orice. 

Singurul lucru pe care îl am acum și nu îl aveam înainte e.. liniștea. Am un zâmbet real pe buze, mi-am regăsit motivația și centrul, asta e cel mai important. Cât despre restul, nu îmi pasă.

Și nu știu unde a crescut atâta indiferență pentru că puteam să jur că nepăsarea nu va ajunge niciodată la mine..

Look like a butterfly..♥..

După ultimele calcule, am realizat că de fapt, a trecut așa puțin timp de când sunt fluture..

Da, un fluture cu aripi uriașe pictate de zâne cu culorile din copilăria mea, un fluture îmbrăcat în zâmbetul meu matur, un fluture căruia i s-au uscat aripile și e gata să zboare spre a-și căuta drumul.. Spre est sau spre vest..?!.. Cine știe?..

Singurul lucru pe care ți-l pot mărturisi este acela că.. nu mă voi mai întoarce aici nicicând pentru că niciodată nu poți învia ceea ce ai omorât.. e ca atunci când ai spart un geam și încerci să îl reconstitui, dar niciodată nu va mai fi la fel.. urmele rămân indiferent de cât timp a trecut de când li s-a dat naștere.

Cine ar fi crezut că ai să reușești să mă transformi în cel mai frumos vis pe care l-am avut vreodată?

No more pain.

În ultima perioadă am schimbat prea multe în mine. Am distrus castelul de nisip în care mă aflam, am inundat marea din ceilalți cu speranțe deșarte, am omorât. Îmi spunea mama la un moment dat că are senzația că sunt un copil veșnic trist și, deși în aparență eu sunt cea care zâmbește mereu, cea care mereu știe să îți spună un cuvânt frumos atunci când simt că ai nevoie de el, în esență.. are dreptate.

..și știi.. mereu am avut senzația că fericirea ta depinde de ceilalți, mereu am căutat pe cineva care să mă facă fericită, mereu mi-am dăruit sufletul intact, crezând că îl voi recupera tot intact, când de fapt, nu e chiar așa.. 

Nu pot spune că sunt rănită pentru că nu simt durere și nici confuzie.. adevărul e că nu simt nimic. Și cred că asta doare într-un mod aproape conștient.. aproape plăcut. Am descoperit între timp că am sufletul intact și nu e în regulă pentru că eram sigură că au mai rămas părți din mine în sufletul tău, dar se pare ca nu e tocmai așa..

Nu ai înțeles prea multe, dar important e că eu am înțeles Totul..

M-am trezit.

Colecționez în continuare iubiri defecte, rupte, îndoite și dau în schimbul lor dragoste, stabilitate, liniște.. și știi de ce..?!

.. pentru că un rău întotdeauna se răsplătește cu un bine, pentru că întotdeauna o vorbă sfâșietoare e mult mai importantă decât o vorbă dulce..

.. e ca atunci când ți-ai stricat telefonul mobil și mergi să ți-l schimbi cu garanția în mână, bucuros fiind că dai ceva defect, spart, îndoit și ți se va da ceva nou, bun, funcționabil și toate astea.. doar pentru că ai garanția care încă nu expirase..

La prăvălia mea nu e așa.. nu am nevoie de garanții și nici de chitanțe.. ar fi nevoie doar de o pereche de ochi albaștri și de un măr într-o oglindă. 

Atât.

Aștri.

Mi-am răscolit neașezările disperării de dinainte de a iubi, am arătat lumii că lumina, în dorul ei de ființă, uită de sine, ți-am arătat că atunci când pleoapele se ating.. nu poți visa..

Am ajuns acolo unde versul curge peste suflet, am ajuns acolo unde cuvântul se poate prelinge peste timp, acolo unde poți vâsli fără trup printre aștri, acolo unde mă sting în ropotele plânsului umil ce își așteaptă pedeapsa..

Mai port și acum în tolba cu umbre, cele mai frumoase zâmbete din privirile noastre, cele mai importante amintiri ce mă fac fericită.. și care, mai apoi, vor deveni dureri ce mă vor bucura..

E simplu. Întotdeauna fericirea se transformă la un moment dat în durere ce te bucură..

Iartă-mă.

Știi.. nicio zi nu mai e cum era înainte..

E simplu.. deși în realitate, lucrurile nu se prea întâmplă, în sufletul meu am comis în jur de trei crime, am rănit oameni pe care îi iubesc, mi-am înfipt dureri în piele și în parfum și.. nimic din tot ce am spus până acum nu e intenționat..

Mă condamn la nefericire fără să vreau pentru că am impresia că nu merit tot ceea ce am.. Nu știu cum să îți explic.. E ca atunci când ai mâncat prea multe dulciuri și intervine senzația de greață..

Cam asta simt eu acum.. greață, fericire, neîncredere.. un fel de amalgam de sentimente contradictorii care mă împing să ucid, să rănesc.. să distrug.

Te rog.. doar, Iartă-mă.. bine?!..

 Te iubesc.

♥

Am tot.

Stabilitate, liniște sufletească, dragoste multă și putere să zbor, să cânt, să iubesc..

Albastrul mi s-a îmbătat în oceanul din tine cusut cu rugăciune, blestem și iz de trădare.. Și nu era bine, doar că de cele mai multe ori răul îți creează starea supremă de fericire la care poate ajunge sufletul unui om..

De cele mai multe ori, visele mi-au ars sufletul, mi-au tăiat aripile, mi-au adus suspine și ranchiună.. doar că de fiecare dată, tu, știai cum să îmi ștergi lacrimile, cum să îmi strecori zâmbete printre gene, mereu ai știut să îmi creionezi idealul la care trebuia să ajung.. mereu îmi parfumai sufletul cu siguranță, protecție și iubire pe care nu știu dacă o merit..

Sunt foarte fericită..♥..

Atât...

Picură-mi pe tâmple cuvinte inventate special pentru mine, zgârie-mi sufletul cu dulcegării.. despletește-mă în metafore și în flori de iasomie.. Iubește-mă cu o secundă mai mult decât infinitatea..

Împletește-mi aripi și dăruiește-mi vise... 

Pictează-mi sufletul și sărută-mi încheieturile..

Iubește-mă așa cum nu ai mai iubit pe nimeni..nicicând..

Mângâie-mi privirea.. chipul..

Citește-mi palmele.. zâmbetele..

Atât.

-

Mă simt ca și cum aș fi îmbătrânit mai repede de vreme și nu din vina mea.. Săptămâna ce tocmai a trecut.. m-a îmbătrânit cu cel puțin 10 ani, sufletește vorbind..

M-am izbit de regulamente pe care, de fapt nimeni nu le respectă, m-am izbit de nepăsare, de indolență și cel mai tare m-a durut când m-am izbit de „ - ”..Atât. Dar mă voi ridica din nou, voi lupta din nou, voi zâmbi chiar dacă mă doare..

Simplu. Oamenii m-au rănit mai tare decât aș fi crezut vreodată.. Dar nu a fost vina lor.. eu sunt mult prea transparentă, mult prea pictată cu miros de iasomii, sunt prea boită cu vise și nori.. mult prea altfel. Și am înțeles toate lucrurile astea.. doar că eu, totuși, mai presus de tot și de toate, valorez ceva mai mult de.. „-”.

Asta nu ai înțeles.

Inocent.

Mereu când am câte o lacrimă după primul vers, vin aici și îmi vărs sufletul peste multele pagini albe care, parcă reușesc să domolească aripile de fluturi și ploaia florilor de iasomii din mine..

M-am rătăcit.. Mă lupt cu mine însămi, încercând să mă fac să cred în lucruri care nu mă fac fericită, dar fără de care mă voi putea împlini într-un alt mod, mai important în momentul ăsta decât orice.. Îmi calc pe suflet, încercând să par că sunt bine.. Folosesc aproape 3 milioane de zâmbete false în fiecare zi, sunt fericită la o primă vedere.. ireal de fericită.. și din fericire, nu mulți oameni îmi pot citi sufletul de după retină..

Tu.. crede-mă că, deși ai impresia că sunt tot Eu, cea de acum ceva vreme, te înșeli.. Eu.. mi-am cârpit sufletul de prea multe ori ca să mai pot fi aceeași, am dăruit prea mult, am crezut prea mult în tine, poate..

Sunt un om prea sensibil, știu, mi s-a mai spus.. Sunt mult prea complicată sau „ dificilă”.. sunt prea altfel.. 

E simplu. 

Am nevoie de poezie, dragoste și liniște..

Atât.

Ruine..

Nu mai pot.

Am obosit să mă tot fac înțeleasă, am obosit să dau explicații pentru fiecare clipit, pentru fiecare „mda..”.. pentru fiecare zbucium sufletesc pe care îl am.. Asta îți doreai să auzi, nu-i așa..?!

.. nu sunt bine, trăiesc aceeași stare pe care am trăit-o acum FIX un an.. doar că de data asta sunt mai aproape de substanță (..acum trebuie sa explic ce înseamnă „substanță”, nu-i așa..?!!..).. deci cum spuneam.. am aceeași stare de nu știu ce ar trebui să fac, aceeași senzație că rănesc, aceeași senzație ca trebuie să zâmbesc și să îmi repet de un milion de ori pe zi în gând că sunt bine.. cand de fapt..

...NU E AȘA...

Probabil peste 30 de ani când, poate, îmi voi reaminti ceea ce simt acum.. voi râde.. dar chiar și atunci sper să realizez faptul că sufletul meu nu mai e același de ieri.. și că din răni am clădit tot ceea ce înseamnă.. maturitate..

Crede-mă că am obosit să mă tot cunosc.. am obosit să tot îmi descopăr noi părți de suflet care nu au fost atinse de oameni.. și care acum sunt undeva în mine sângerând.. Am obosit să cred că la un moment dat îmi voi găsi locul pe care mi-l caut de atâta timp prin frustrarea și indiferența ce mă apasă.. Am obosit să primesc sentimente mediocre.. Am obosit să ofer totul și să mi se ofere.. stele în loc de infinit.. scântei în loc de soare..

Așa am fost mereu.. mereu am trăit la extremități.. mereu am avut totul sau nu am avut nimic.. și stau și mă întreb..

De ce acum ar fi altfel..?!..

Și îmi e bine..

Crede-mă că nici măcar eu nu mă mai pricep..

În mod normal, într-o situație asemănătoare cu cea prin care trec acum.. Aș fi fost sfâșiată sufletește, aș fi vărsat multe lacrimi.. aș fi folosit multe zâmbete false din sacul pe care mi l-a adus Moșul.. și cu siguranță aș fi dat vina pe mine.. pe faptul că nu m-am dăruit întru totul și că doar așteptam să primesc ceea ce eu, la rândul meu nu ofeream îndeajuns..

..dar.. nu e chiar așa..

Sunt liniștită sufletește, am un zâmbet pe buze care nu e împrumutat de pe la niciun Second Hand.. nu îmi pare rău că am terminat nici măcar atunci când te mai zăresc fugitiv printre secunde.. Nu am niciun fel de urmă de regret pentru că te-am alungat din mine, din timpul meu, din sufletul meu..

Și nu știu când am ajuns să fiu atât de indiferentă pentru că acum câteva zile aș fi jurat că fără tine nu voi putea zbura, nu voi putea zâmbi.. nu mă voi putea juca..

Și îmi pare rău.. chiar dacă nu știu exact pentru ce..

Dor.

Ascund un secret de mult timp.. Nu l-am spus niciodată nimănui, nu l-am rostit nici măcar în șoaptă, nu l-am spus nici măcar în gând.. și toate astea pentru că viața mea era ca un castel de nisip.. întotdeauna vântul mi-o distrugea, întotdeauna oamenii călcau pe el fără să le pese de urmele lăsate, întotdeauna îmi lăsam cetatea inundată de prea plinul meu sufletesc.. Dar secretul ăsta, l-am îngropat adânc în mine..

L-am purtat asupra mea multă vreme, am suferit enorm doar ca să îl pot apăra pentru că era cea mai sfântă parte din mine pe care doar îngerul meu păzitor o putea atinge..

Acum însă.. nu mai am niciun Dumnezeu, nu mai am nimic sfânt în mine și crede-mă ca e sfâșietor.. 

Ce e acum la mine în suflet..?!

.. imaginează-ți un gol imens în care confuzia mă domină...

Atât.

Știi.. e atât de simplu să simți, să trăiești, să te bucuri..

Și știu că, poate, ar trebui să fiu ultimul om de pe pământ care merită să spună toate lucrurile astea, pentru că Eu sunt cea mereu neînțeleasă, cea mereu cu prea multe lucruri neimportante de făcut, doar că, vezi tu.. am învățat să văd lucrurile de după cortină, am învățat să mai privesc și pe lângă lumina reflectoarelor, care, de cele mai multe ori, puneau accent pe lucrurile de care trebuia să mă feresc.. 

Așa am fost mereu.. Mereu am căutat idealuri și perfecțiune.. doar că nu genul de perfecțiune pe care vi-l imaginați voi.. Perfecțiune e atunci când iubești și ai ce să iubești, perfecțiune e atunci când ești liber să îți iei propriile decizii, perfecțiune e atunci când.. iubirea vine din partea ambelor jumătăți..

Atât. 

Sunt fericită.

..și doare...

Cred că sufletul meu e ca un glob de cristal de mărimea unei mingi de fotbal. Atunci când m-am născut, sufletul meu nu era nici scrijelit, nici mânjit și nici zgâriat.. 

Dar mai apoi, odată cu convertirea mea în lumea cotidiană, globul de cristal a fost scrijelit, tatuat, ciobit...

.. ce am facut Eu în aceste clipe..?!...

Simplu.. am luat-o de la capăt, am ascuns crăpăturile și am arătat lumii doar partea neatinsă de oameni din mine..

E singura explicație pe care ți-o pot da pentru schimbările pe care le am după ce sunt rănită.. NU mă metamorfozez în altcineva, nu îmi schimb decât viziunea, modul de a gândi și de a percepe sentimentele..dar sufletul e același.. cu câteva bucurii lipsă, cu câteva amintiri scrijelite, ce-i drept, dar în esență sunt aceeași...

E ca la parfumuri.. aceeași mostră miroase diferit pe fiecare piele.. așa sunt și eu.. aceeași pentru toți, dar percepută diferit.. judecată diferit...

Dimineață.

Nu mai înțeleg niciun Dumnezeu și.. niciun Dumnezeu nu mă mai înțelege..

Mă comport ca și cum totul e bine când, de fapt, sunt în mijlocul infernului.. Aparent zâmbesc.. aparent nu îmi pasă.. aparent sunt independentă de tine, de tremur, de fericire.. când de fapt.. nu e așa, dar, TU, nu reușești să mă vezi printre perdele, printre cuvinte.

Știi.. poate că ar trebui să încerc caut să îmi fie bine, și nu să mai cred în rarele dimineți în care par inexplicabil de fericită, în prea binecunoscutele și puținele clipe în care radiez.. în care mi-aș da viața pentru încă o clipă de extaz.. Așa am fost de când mă știu.. doar că, poate ar trebui să încerc să mă obișnuiesc cu sentimentele mediocre care nu aduc nici foarte multă fericire și nici nu rănesc prea tare. 

Vreau să îți spun un ultim secret.. de cele mai multe ori un „ nu am nevoie ” înseamnă că am nevoie, uneori un „ NU ” este un DA... și toate astea pentru că mereu Eu am ales între a fi și a nu fi și mereu am Fost..