-

Mă simt ca și cum aș fi îmbătrânit mai repede de vreme și nu din vina mea.. Săptămâna ce tocmai a trecut.. m-a îmbătrânit cu cel puțin 10 ani, sufletește vorbind..

M-am izbit de regulamente pe care, de fapt nimeni nu le respectă, m-am izbit de nepăsare, de indolență și cel mai tare m-a durut când m-am izbit de „ - ”..Atât. Dar mă voi ridica din nou, voi lupta din nou, voi zâmbi chiar dacă mă doare..

Simplu. Oamenii m-au rănit mai tare decât aș fi crezut vreodată.. Dar nu a fost vina lor.. eu sunt mult prea transparentă, mult prea pictată cu miros de iasomii, sunt prea boită cu vise și nori.. mult prea altfel. Și am înțeles toate lucrurile astea.. doar că eu, totuși, mai presus de tot și de toate, valorez ceva mai mult de.. „-”.

Asta nu ai înțeles.

Inocent.

Mereu când am câte o lacrimă după primul vers, vin aici și îmi vărs sufletul peste multele pagini albe care, parcă reușesc să domolească aripile de fluturi și ploaia florilor de iasomii din mine..

M-am rătăcit.. Mă lupt cu mine însămi, încercând să mă fac să cred în lucruri care nu mă fac fericită, dar fără de care mă voi putea împlini într-un alt mod, mai important în momentul ăsta decât orice.. Îmi calc pe suflet, încercând să par că sunt bine.. Folosesc aproape 3 milioane de zâmbete false în fiecare zi, sunt fericită la o primă vedere.. ireal de fericită.. și din fericire, nu mulți oameni îmi pot citi sufletul de după retină..

Tu.. crede-mă că, deși ai impresia că sunt tot Eu, cea de acum ceva vreme, te înșeli.. Eu.. mi-am cârpit sufletul de prea multe ori ca să mai pot fi aceeași, am dăruit prea mult, am crezut prea mult în tine, poate..

Sunt un om prea sensibil, știu, mi s-a mai spus.. Sunt mult prea complicată sau „ dificilă”.. sunt prea altfel.. 

E simplu. 

Am nevoie de poezie, dragoste și liniște..

Atât.

Ruine..

Nu mai pot.

Am obosit să mă tot fac înțeleasă, am obosit să dau explicații pentru fiecare clipit, pentru fiecare „mda..”.. pentru fiecare zbucium sufletesc pe care îl am.. Asta îți doreai să auzi, nu-i așa..?!

.. nu sunt bine, trăiesc aceeași stare pe care am trăit-o acum FIX un an.. doar că de data asta sunt mai aproape de substanță (..acum trebuie sa explic ce înseamnă „substanță”, nu-i așa..?!!..).. deci cum spuneam.. am aceeași stare de nu știu ce ar trebui să fac, aceeași senzație că rănesc, aceeași senzație ca trebuie să zâmbesc și să îmi repet de un milion de ori pe zi în gând că sunt bine.. cand de fapt..

...NU E AȘA...

Probabil peste 30 de ani când, poate, îmi voi reaminti ceea ce simt acum.. voi râde.. dar chiar și atunci sper să realizez faptul că sufletul meu nu mai e același de ieri.. și că din răni am clădit tot ceea ce înseamnă.. maturitate..

Crede-mă că am obosit să mă tot cunosc.. am obosit să tot îmi descopăr noi părți de suflet care nu au fost atinse de oameni.. și care acum sunt undeva în mine sângerând.. Am obosit să cred că la un moment dat îmi voi găsi locul pe care mi-l caut de atâta timp prin frustrarea și indiferența ce mă apasă.. Am obosit să primesc sentimente mediocre.. Am obosit să ofer totul și să mi se ofere.. stele în loc de infinit.. scântei în loc de soare..

Așa am fost mereu.. mereu am trăit la extremități.. mereu am avut totul sau nu am avut nimic.. și stau și mă întreb..

De ce acum ar fi altfel..?!..

Și îmi e bine..

Crede-mă că nici măcar eu nu mă mai pricep..

În mod normal, într-o situație asemănătoare cu cea prin care trec acum.. Aș fi fost sfâșiată sufletește, aș fi vărsat multe lacrimi.. aș fi folosit multe zâmbete false din sacul pe care mi l-a adus Moșul.. și cu siguranță aș fi dat vina pe mine.. pe faptul că nu m-am dăruit întru totul și că doar așteptam să primesc ceea ce eu, la rândul meu nu ofeream îndeajuns..

..dar.. nu e chiar așa..

Sunt liniștită sufletește, am un zâmbet pe buze care nu e împrumutat de pe la niciun Second Hand.. nu îmi pare rău că am terminat nici măcar atunci când te mai zăresc fugitiv printre secunde.. Nu am niciun fel de urmă de regret pentru că te-am alungat din mine, din timpul meu, din sufletul meu..

Și nu știu când am ajuns să fiu atât de indiferentă pentru că acum câteva zile aș fi jurat că fără tine nu voi putea zbura, nu voi putea zâmbi.. nu mă voi putea juca..

Și îmi pare rău.. chiar dacă nu știu exact pentru ce..

Dor.

Ascund un secret de mult timp.. Nu l-am spus niciodată nimănui, nu l-am rostit nici măcar în șoaptă, nu l-am spus nici măcar în gând.. și toate astea pentru că viața mea era ca un castel de nisip.. întotdeauna vântul mi-o distrugea, întotdeauna oamenii călcau pe el fără să le pese de urmele lăsate, întotdeauna îmi lăsam cetatea inundată de prea plinul meu sufletesc.. Dar secretul ăsta, l-am îngropat adânc în mine..

L-am purtat asupra mea multă vreme, am suferit enorm doar ca să îl pot apăra pentru că era cea mai sfântă parte din mine pe care doar îngerul meu păzitor o putea atinge..

Acum însă.. nu mai am niciun Dumnezeu, nu mai am nimic sfânt în mine și crede-mă ca e sfâșietor.. 

Ce e acum la mine în suflet..?!

.. imaginează-ți un gol imens în care confuzia mă domină...