În ultima perioadă am schimbat prea multe în mine. Am distrus castelul de nisip în care mă aflam, am inundat marea din ceilalți cu speranțe deșarte, am omorât. Îmi spunea mama la un moment dat că are senzația că sunt un copil veșnic trist și, deși în aparență eu sunt cea care zâmbește mereu, cea care mereu știe să îți spună un cuvânt frumos atunci când simt că ai nevoie de el, în esență.. are dreptate.
..și știi.. mereu am avut senzația că fericirea ta depinde de ceilalți, mereu am căutat pe cineva care să mă facă fericită, mereu mi-am dăruit sufletul intact, crezând că îl voi recupera tot intact, când de fapt, nu e chiar așa..
Nu pot spune că sunt rănită pentru că nu simt durere și nici confuzie.. adevărul e că nu simt nimic. Și cred că asta doare într-un mod aproape conștient.. aproape plăcut. Am descoperit între timp că am sufletul intact și nu e în regulă pentru că eram sigură că au mai rămas părți din mine în sufletul tău, dar se pare ca nu e tocmai așa..
Nu ai înțeles prea multe, dar important e că eu am înțeles Totul..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu