Ruine..

Nu mai pot.

Am obosit să mă tot fac înțeleasă, am obosit să dau explicații pentru fiecare clipit, pentru fiecare „mda..”.. pentru fiecare zbucium sufletesc pe care îl am.. Asta îți doreai să auzi, nu-i așa..?!

.. nu sunt bine, trăiesc aceeași stare pe care am trăit-o acum FIX un an.. doar că de data asta sunt mai aproape de substanță (..acum trebuie sa explic ce înseamnă „substanță”, nu-i așa..?!!..).. deci cum spuneam.. am aceeași stare de nu știu ce ar trebui să fac, aceeași senzație că rănesc, aceeași senzație ca trebuie să zâmbesc și să îmi repet de un milion de ori pe zi în gând că sunt bine.. cand de fapt..

...NU E AȘA...

Probabil peste 30 de ani când, poate, îmi voi reaminti ceea ce simt acum.. voi râde.. dar chiar și atunci sper să realizez faptul că sufletul meu nu mai e același de ieri.. și că din răni am clădit tot ceea ce înseamnă.. maturitate..

Crede-mă că am obosit să mă tot cunosc.. am obosit să tot îmi descopăr noi părți de suflet care nu au fost atinse de oameni.. și care acum sunt undeva în mine sângerând.. Am obosit să cred că la un moment dat îmi voi găsi locul pe care mi-l caut de atâta timp prin frustrarea și indiferența ce mă apasă.. Am obosit să primesc sentimente mediocre.. Am obosit să ofer totul și să mi se ofere.. stele în loc de infinit.. scântei în loc de soare..

Așa am fost mereu.. mereu am trăit la extremități.. mereu am avut totul sau nu am avut nimic.. și stau și mă întreb..

De ce acum ar fi altfel..?!..