Mare..

Știi.. cu cât trec mai mult prin timp, cu atât realizez faptul că niciodată nu voi putea fi liniștită..

Cred că întotdeauna voi fi zbuciumată, mereu voi avea neputințe și temeri de care voi fugi în disperarea mea de a-mi găsi centrul de greutate.. Așa am fost tot timpul.

 Solidă în exterior și fragilă în interior.

.. iar oamenii, întotdeauna s-au folosit de lucrul acesta pentru a mă sfărâma, iar eu i-am ucis la rândul meu cu indiferența mea aparentă..

Și știu că am greșit, doar că eu întotdeauna realizez mai târziu lucrurile..

Nu te voi uita niciodată..

 

Dear Past.

Viitorul e previzibil. Faci bine, plătești. Faci rău, plătești.

Și, uite că a venit timpul când roata să se întoarcă și pentru mine. Crede-mă că nu am vrut asta, că mi-aș fi dorit ca acele cuvinte pe care le-am rostit : ”vei veni la mine pe neașteptate..” să nu se adeverească nicicând..

Trecutul, dragii mei, se așterne și peste viitorul nostru, indiferent dacă ne dorim sau nu. Așa e legea, o lege pe care nimeni nu o poate încălca indiferent de cât de mult ne ferim și ne ascundem de noi înșine.

Cât despre mine, am obosit să înot în mările voastre..

Insolit.

Reflectoarele s-au aprins și lumina lor mi-a orbit sufletul. Mi-au mai rămas câteva cuvinte de pus în ordine. Le-am pus pe marginea scenei, lângă cortină, departe de lumină. 

Cât despre mine, mă plimb agale în straiele mele lungi și prăfuite de viață prin lumina reflectoarelor care îmi scot în evidență ridurile fine și neputințele. Atât a mai rămas din mine.. un zâmbet șters de lacrimi, câteva amintiri aproape pierdute și umbra fericirii care mă bântuie.

Și dacă am deschis cortina, nu înseamnă că lumina poate să pătrundă și în cele mai ascunse colțuri ale scenei pentru a le lumina pentru că nu știu dacă îmi pot aminti cum să o primesc în mine...

Mai vii..?

Nu credeam că am să ajung ziua în care voi tânji după fericirile acelea neînsemnate care mă făceau să zâmbesc..

Am ajuns să nu mai am niciun rol în propria mea scenă. Se rulează alte povești acolo unde mi-a fost locul. E un sentiment straniu să fii spectatorul propriei tale povești.

Știi.. nu credeam că am să ajung ziua când să-mi fie dor de mine însămi și de toată tragedia din sufletul meu..

Amintește-mi.

 Știi.. întotdeauna mi-am atins visele, întotdeauna am știut să lupt pentru ceea ce credeam că trebuie să am asumându-mi riscul de a fi rănită, întotdeauna am avut încredere în mine, în ceea ce simt și în ceea ce vreau.

Tare aș vrea să întorc timpul înapoi și să pot să fac alte alegeri, să pot evita greșelile pe care le-am făcut, dar cu toate astea, aș vrea să fiu exact așa cum sunt acum, ceea ce e cam imposibil de realizat pentru că sunt așa tocmai datorită faptului că am suferit..

Nu mă pot obișnui cu Lorena de acum, cu Lorena rațională care gândește fiecare sentiment, cu Lorena care nu mai poate fi rănită cu o floare, cu Lorena care nu plânge, care nu suferă, care nu e confuză.

Știi.. eu vă pot privi în ochi fără să am remușcări sau regrete, am ajuns în stadiul în care amintirea cu voi, cei pe care v-am iubit mai mult sau mai puțin, aproape că nu mai există și e așa ciudat să trăiești fără amintiri.. Nu-mi amintesc când eram confuză, când eram tristă sau când radiam de fericire.. nu îmi amintesc când m-am omorât, nu îmi amintesc nici măcar fragmente din ceea ce eram.

 

Amintește-mi ceea ce am pierdut din mine, te rog..