Mai vii..?

Nu credeam că am să ajung ziua în care voi tânji după fericirile acelea neînsemnate care mă făceau să zâmbesc..

Am ajuns să nu mai am niciun rol în propria mea scenă. Se rulează alte povești acolo unde mi-a fost locul. E un sentiment straniu să fii spectatorul propriei tale povești.

Știi.. nu credeam că am să ajung ziua când să-mi fie dor de mine însămi și de toată tragedia din sufletul meu..

Amintește-mi.

 Știi.. întotdeauna mi-am atins visele, întotdeauna am știut să lupt pentru ceea ce credeam că trebuie să am asumându-mi riscul de a fi rănită, întotdeauna am avut încredere în mine, în ceea ce simt și în ceea ce vreau.

Tare aș vrea să întorc timpul înapoi și să pot să fac alte alegeri, să pot evita greșelile pe care le-am făcut, dar cu toate astea, aș vrea să fiu exact așa cum sunt acum, ceea ce e cam imposibil de realizat pentru că sunt așa tocmai datorită faptului că am suferit..

Nu mă pot obișnui cu Lorena de acum, cu Lorena rațională care gândește fiecare sentiment, cu Lorena care nu mai poate fi rănită cu o floare, cu Lorena care nu plânge, care nu suferă, care nu e confuză.

Știi.. eu vă pot privi în ochi fără să am remușcări sau regrete, am ajuns în stadiul în care amintirea cu voi, cei pe care v-am iubit mai mult sau mai puțin, aproape că nu mai există și e așa ciudat să trăiești fără amintiri.. Nu-mi amintesc când eram confuză, când eram tristă sau când radiam de fericire.. nu îmi amintesc când m-am omorât, nu îmi amintesc nici măcar fragmente din ceea ce eram.

 

Amintește-mi ceea ce am pierdut din mine, te rog..

Rai.

 Nu mă recunosc. Am devenit genul de om de care m-am ferit toată viață mea. Nu simt, nu am dorințe, temeri sau bucurii. Totul e sec. Fără nimic. Fără cuvinte, fără sentimente, fără suflet.

Am omorât ultima fărâmă de Dumnezeu care mă ținea în viață.

Sunt moartă. Știi.. dacă respiri și sângele îți pulsează în vene, nu înseamnă că trăiești. Am murit din amintirile pe care le aveam cu mine, am murit din toate visele pe care îmi doream să mi le împlinesc, am murit din tot ceea ce însemnam eu..

Am aprins o lumânare și m-am rugat Dumnezeului meu de acum, iar El m-a făcut să înțeleg că eu nu fac parte din lumea asta și din cauza asta, am murit.

Nu îți fă griji, sunt mai fericită ca nicicând...

În ziua în care m-ai iubit.

În ziua în care m-ai iubit cu adevărat, am știut că am greșit enorm. Am descoperit o altă Lorenă, am ajuns în Raiul creat de tine special pentru noi.

În ziua când m-ai iubit cu adevărat, am știut cât de multă iubire poate să încapă în sufletul meu. Am realizat cât de mult a iubit Dumnezeul omul, dăruindu-i cel mai important lucru..  Să Simtă!

În ziua în care m-ai iubit cu adevărat, am știut fiecare răspuns al fiecărei întrebări. Mă puteam descompune în trăiri fără să mă doară, puteam să îmi destram sufletul și să ți-l dăruiesc bucată cu bucată fără să mă simt pustiită.. În ziua când m-ai iubit cu adevărat, am fost în stare să culeg scântei și să împletesc sori, am fost în stare să alerg prin venele tale și să mă regăsesc după fiecare fracțiune de secundă în fiecare părticică a trupului și sufletului tău.

 

În ziua în care m-ai iubit cu adevărat, m-ai ucis. Ai omorât cea mai frumoasă parte din mine, mi-ai destrămat firul de ață de care mă sprijineam, mi-ai spulberat centrul de greutate, mi-ai inundat lumea cu lucruri dureroase, mi-ai tăiat aripile, mi-ai sfâșiat încheieturile încercând să recuperezi toate săruturile pe care le dăruiseși.. și toate astea.. 

...pentru ce..?..

Știu, sunt altfel.. cred în lucruri mărunte și în povești, mă scald în vise de neatins, țin la amănunte, la mărunțișuri și de multe ori, nu las ca lumea să observe că în spatele atitudinii de vitejie pe care o afișez mai mereu.. există totuși un suflet!

Și totuși.. dacă aș fi trăit ziua în care să mă iubești cu adevărat.. probabil mi-aș fi amintit răspunsurile pe care le caut, aș fi alergat prin Rai.. sau măcar, aș fi împletit un soare..dar știm amândoi că nici unul dintre lucrurile astea nu s-a întâmplat.

Un altfel de bine.

Nici nu am simțit când a trecut atâta timp. Cert este că am devenit mai egoistă ca oricând.. Mi-am înșiruit temerile, lucrurile frumoase pe care le-am trăit și restul banalităților din mine, încercând să le pun în ordine.

E ca atunci când îți faci curat în dulap. Am aruncat ceea ce nu mai purtam, am selectat, am ordonat sentimentele ce aici sunt înlocuite de haine.. și, am ajuns la concluzia că am nevoie de puține lucruri, sentimente, oameni pentru a fi fericită, echilibrată și cu un zâmbet real pe buze..

Am învățat că dacă pui punct unui capitol din viața ta pentru că așa simți și îți dorești să o faci, FĂ-O fără să te mai întorci asupra lui, fără să îl retrăiești pentru că nu poți savura la aceeași intensitate aceleași emoții consecutiv. E ca atunci când folosești prea mult timp un parfum.. la un moment dat aproape că își pierde din aromă.. cam așa e și cu dragostea..

Am învățat că dacă temelia unui sentiment este clădit și din temeri, nereguli și, de ce nu, minciuni, ipocrizii și false orgolii, întotdeauna vor exista întrebări fără răspuns, gânduri chinuitoare și, pentru cei mai sensibili, drame peste care pot trece foarte greu.

Și știu că, probabil, m-am schimbat. Poate în bine sau poate că în rău, dar de acum înainte nu voi mai responsabiliza pe nimeni cu privire la ce simt, ce îmi doresc și cine sunt. Aici a fost greșeala mea! Voi să nu faceți ca mine.

Am învățat să mă prețuiesc mai mult, să îmi dau seama ce sunt, ce îmi doresc și, cel mai important, Ce Simt!